The Big Shave

Vizontele – 22:30, Miercuri (28 noiembrie), TVR 2

by Yilmaz Erdogan

O reluare de revazut (azi, 01.00 Cultural)

“Little Girl and Psalm 23″ a fost vizionat până acum de 3,7 milioane de ori şi a stabilit un adevărat record, dar nu pe YouTube, ci pe GodTube.com, un site cu videoclipuri creştine fondat de Chris Wyatt.

Sursa: BBC News

Elephant (2003), regia: Gus van Sant
Cu: Timothy Bottoms, Alex Frost, Eric Deulen

Fără o trimitere directă, una dintre interpretările titlului face aluzie la proverbul Elephant in the living room, parafrazând o problemă uriaşă pe care toată lumea se străduieşte s-o ignore. Problemă fără soluţii, neînţeleasă în complexitatea ei, nelăsând loc decât unor ambiguităţi variabile, semănând cu o cunoscută parabolă indiană în care nişte înţelepţi orbi, neputând percepe în totalitate dimensiunea, întregul unui elefant, interpretează animalul doar în detaliile lui pipăibile recunoscând în forma piciorului său, un copac sau în mişcările trompei, sinuozitatea unui şarpe…

Filmul Elefantul (titlul este împrumutat de la scurt metrajul lui Alan Clarke, realizat în 1989 şi dedicat violenţei din Irlanda de Nord) reconstitue o poveste tragică, plecând de la un scenariu sumar, în mare parte improvizat din mers şi jucat de elevi de liceu, neprofesionişti, necunoscuţi. John (John Robinson), e un adolescent blond, frumuşel, pe care îl vedem în drum spre şcoală, în maşină. În parc, Eli (Elias McConnell), elevul fotograf, şters şi amabil, face fotografii unui cuplu de tineri. Pe terenul de sport – moment suspendat, poetic – reperând timpul în care Alex (unul dintre viitorii asasini) cântă la pian, acasă, înaintea masacrului, Nate (Nathan Tyson), genul sportivului “popular” îşi termină jocul de fotbal şi se îndreaptă către locul unde îl aşteaptă prietena lui Carrie. Îl urmărim pe Nate care trece pe lângă un grup de fete bulimice, bârfitoare, pe care apoi le regăsim în alt moment al filmului în sala de mese unde după ce-şi servesc salata, se duc repede la toaletă, ca să o regurgiteze. Apoi o vedem pe Michelle, fata cu ochelari, adolescenta cu multiple complexe, nesigură şi timorată; are probleme la ora de sport din cauză că refuză să poarte şort, în vestiar nu face duş şi se dezbracă într-un mod ciudat, trecându-şi pudic o haină pe sub cealaltă, pleacă apoi la bibliotecă unde se încrucişează cu Eli care continuă să surprindă imagini cu aparatul său foto. Bănuim în toate presonajele schiţe umane, trasate după tipare uşor de recunoscut şi oarecum previzibile în viitorul lor post-adolescentin.
Revenim la John care între timp iese în curtea şcolii şi tot aşa, folosind traiectorii de rutină, Van Sant rupe timpul în fragmente destul de exacte, inegale, reluând scenele din unghiuri diferite. Încet şi metodic, camera de filmat urmăreşte, flanchează, descrie, întinde coarda şi îţi încearcă nervii.
Alex (Alex Frost), un “freak”, chinuit de glumele colegilor, îţi atrage atenţia un moment prin ceva al său, “special”, ca mai apoi să-l uiţi, întorcându-te din nou la Nate, la Michelle sau la Eli. Nu peste mult timp, în camera lui Alex, care cânta la pian, facem cunoştinţă cu Eric (Eric Deulen), cel mai bun prieten al său (deducem). Fără nici un cuvânt acesta se aşază în pat şi începe un joc ucigaş, pe computer, vânând trecătorii paşnici ai unui peisaj virtual, timp de câteva minute în şir. Aparatul descrie camera, destul de onestă, răvăşită standard, camera unui anume tip de adolescent.
Până în acest moment, filmul a trecut deja de jumătate şi nu se întâmplă nimic. Totuşi ceva ne ţine atenţia concentrată. Aşteptăm conflictul, căci trebuie să existe unul până la urmă. Îl bănuim, imprecis, îl deducem fără să vrem, din instinctul spectatorului familiarizat cu plotul hollywood-ian.
Remarcăm interesul celor doi pentru arme, apoi armele în sine şi nu ne frapează deloc uşurinţa cu care şi le procură, printr-o comandă pe Inernet. În sfârşit, secvenţa cu cei doi aşteptând muniţia (ultima etapă a aşteptării care marcheză întreg filmul până în acest moment). Pe ecranul televizorului din cameră se succed scene de propagandă nazistă, apoi o secvenţă de arhivă, de altfel celebră, în care hitleriştii veniţi la putere în Germania organizează o manifestaţie în Piaţa Operei din Berlin unde sunt arse cărţile scriitorilor contemporani. Armele sosesc normal, prin poşta U.S., Hitler urlă euforic şi totul se constituie într-o şarjă reuşită, dar gratuită, clişeistică, dacă e să ne orientăm după evoluţia filmului de până acum. Urmează un scurt moment controversat (care, printre altele, a atras şi blamul comunităţilor de gay): sărutul din cabina duşului dintre Alex şi Eric chiar înainte ca cei doi să înceapă masacrul la liceu, scenă expusă unei explicaţii facile ce invocă perversitatea lor criminală, dar mai degrabă interpretabilă ca şi conotaţia replicii lui Alex (“N-am mai sărutat pe nimeni înainte…”). Calmi, Alex şi Eric se pregătesc şi apoi trec la acţiune cu o detaşare clinică. Alex îi spune lui Eric: “Have fun”. Şi asta e!

Van Sant nu oferă nici o explicaţie. Şi bine face. În absenţa unor răspunsuri, a unor motivaţii, el reconstruieşte un act pur şi simplu, lăsându-l să evolueze de la sine, oferind un cadru real aproape perfect tinerilor cu care a lucrat şi împreună cu care a reinventat totul, marcând uşor detaliile unei ameninţări echivoce şi aparent neînsemnate. Finalul cade sec, ghilotinând (nu-i simţi şocul!) insensibil, te lasă rece şi fără emoţii.

Povestea unui război este atemporală. Este vorba despre aceleaşi lucruri fie că au avut loc în Troia sau Gettysburg, Normandia sau Ia Drang. Este vorba despre soldaţi… Natura extremă şi teribilă a războiului atinge o latură esenţială a fiinţei umane… zice Mark Bowden.

E interesant de văzut filmul Black Hawk Down vs. The Deer Hunter, vs. Apocalypse Now, vs. Born on the Fourth of July, vs. Platoon, vs. In the Year of the Pig, vs. Vietnam War, II World War, Iraq War şi vs. multe alte asemenea minunate poveşti umane.

Requiem (Germania, 2006), regizor: Hans-Christian Schmid
Cu: Sandra Hüller, Burghart Klaußner, Imogen Kogge, Anna Blomeier

Povestea începe într-un orăşel din sudul Germaniei (anii 70), unde trăieşte Michaela Klingler, o fată obişnuită, care a crescut într-o familie religioasă, cu un tată blând, dar fără autoritate şi cu o mamă aparent obtuză şi austeră. Michaela are de 21 de ani şi îşi doreşte să ducă o viaţă normală şi să studieze pedagogia la Universitatea din Tübingen, împotriva voinţei materne şi în ciuda unei maladii neclare, de care suferă, diagnosticată iniţial drept epilepsie. Prezenţa bolii şi crizele propriu-zise apar (în film) treptat şi relativ târziu. Iar într-un fel par mai mult induse (şi declanşate) de tensiunile dintre ea şi mama sa. La acest capitol, e foarte interesant ceea ce face Bogumil Godfrejów cu camera de filmat, anticipând mereu, cu câteva clipe înainte, crizele fetei şi reuşind să introducă astfel fiecare moment, scurt, discret, dar suficient ca accentul să funcţioneze excelent.
Ajungând, în cele din urmă, într-un campus universitar, Michaela începe să frecventeze cursurile, să îşi facă prieteni şi pare că totul funcţionează normal. Dar crizele revin. De data asta teribile şi mistice. Aici, punctul de vedere a lui Schmid e puţin obscur şi antireligios, însă asta îi face bine filmului şi îi adaugă un pic de tragism. În rest e un film simplu şi curat, care creşte spre final, nuanţat, cu măsură nemţească. Din punctul meu de vedere nu e un film grozav, dar cred că merită văzut.